Mai mult

Teritoriul Dobrogei de Nord a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Urme materiale aparţinând Paleoliticului mijlociu şi superior (100 000-10 000 a.Chr.) au fost descoperite la Babadag, Slava Rusă (com. Slava Cercheză), Baia, Beidaud şi Enisala (com. Sarichioi), iar mezoliticului (10 000 - 5500 a.Chr.) la Garvăn şi Luncaviţa.

Transformările specifice epocii neo-eneolitice (sedentarizarea comunităţilor umane, economie bazată pe agricultură, creşterea animalelor, prelucrarea materiilor prime şi comerţ, inventarea ceramicii) sunt, începând cu finalul mileniului V a.Chr., creaţia comunităţilor culturilor Hamangia, Boian, Gumelniţa şi Cernavodă I.

La începutul mileniului al IV-lea, în condiţiile unei evidente schimbări climatice, în zona Dunării de Jos îşi fac apariţia elemente etnice şi culturale străine, originare din stepele aflate în zona de nord a Mării Negre - numite în mod convenţional indo-europeni, fapt ce va produce marile restructurări de ordin etnic şi lingvistic observate la nivelul Epocii Bronzului având ca rezultat în zonă naşterea triburilor trace. Pentru această perioadă sunt cunoscute un număr important de complexe cu caracter funerar (Baia, Sabangia, Zebil, Sarichioi, Tulcea), reprezentativ pentru teritoriul nord-dobrogean fiind mormântul cu Statuie-menhir de la Ceamurlia de Jos.

Secolul al XI-lea a.Chr. marchează, o data cu naşterea culturii Babadag, începutul epocii fierului în zona istro-pontică. Spre sfârşitul evoluţiei culturii Babadag (sec. VIII-VII a.Chr.) apar şi primele aşezări fortificate în zonă (Babadag, Enisala, Tulcea-Tabără, Jijila). În prima epocă a fierului se produce şi individualizarea daco-geţilor din marele neam al tracilor. Civilizaţia getică a fost puternic influenţată de colonizarea greacă care a atins ţărmurile vestice ale Mării Negre încă în sec. VII. Au fost întemeiate colonii greceşti la Istros şi Orgame-Capul Dolojman, ulterior la Tomis şi Callatis . Materialele arheologice rezultate în urma cercetărilor de la Beidaud, Vişina, Enisala, Babadag-Kurt Dolii, Sarinasuf dovedesc receptivitatea lumii getice faţă de produsele unei civilizaţii superioare, cea grecească.

Pentru aceeaşi perioadă - a doua epocă a fierului - o deosebită importanţă o prezintă descoperirea de la Agighiol - tezaurul de piese de podoabe - cnemide, coif, pocale, fiale, pandantive găsit într-un mormânt tumular - ce a aparţinut vreunei căpetenii locale, adevărate piese de artă geto-scythică. Izvoarele istorice şi cele epigrafice amintesc de căpeteniile geţilor din aceste teritorii: Zalmodegikos (sec. III a.Chr.) şi Rhemaxos (sec. II a.Chr.)

Expansiunea romană în Balcani a găsit la Gurile Dunării realităţi politico-militare şi etnice ce au favorizat-o, astfel încât,. la sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a.Chr. coasta vest-pontică a Mării Negre s-a aflat în atenţia celor doi protagonişti în luptă pentru supremaţie în zonă - Regatul Pontului condus de Mithridate Eupator şi Roma. Astfel, litoralul vest pontic s-a aflat, succesiv, sub controlul regelui Pontului, sub autoritatea Romei sau a regelui get Burebista. Campania proconsulului Macedoniei, M. Licinius Crassus, din 29/28 a.Chr. restabileşte controlul roman în această zonă, după eliminarea dinaştilor locali Dapyx, Zyraxes şi Roles; teritoriul interior al Dobrogei actuale a fost pus sub stăpânirea regatului clientelar odrys. După anihilarea autonomiei regatului odrys şi transformarea Thraciei în provincie romană (46 p.Chr.), teritoriul actual al Dobrogei a fost anexat la Moesia, provincie ce cuprindea teritoriile din dreapta Dunării, cândva în sec. I p.Chr.. Noua provincie şi-a creat structurile în timp, în mai multe etape,

Încadrarea Dobrogei în cadrul Imperiului roman ca parte a provinciei Moesia într-o primă etapă, respectiv Moesia Inferior - după anul 86 p.Chr., a constituit cadrul politic, economic şi cultural de convieţuire a autohtonilor cu o populaţie venită ex toto orbe romana, de sinteză a unei civilizaţii care va constitui apoi baza formării poporului şi a limbii române. Construirea de castre pe toată linia Dunării, întemeierea de sate, oraşe şi ferme (vilae rusticae), afluxul de veterani, militari, colonişti şi comercianţi, realizarea sistemului de drumuri (viae şi semitae), fac din Dobrogea un bastion al romanităţii.

Perioada stăpânirii romane în Dobrogea - sec. I a.Chr. - începutul sec. VII p.Chr. este bine cunoscută graţie cercetărilor desfăşurate la cetăţile Orgame - Argamum (Jurilovca - Capul Dolojman), Dinogetia (Garvăn), Halmyris (Murighiol), Troesmis (Igliţa, Turcoaia) Noviodunum (Isaccea), Ibida (Slava Rusă), Aegyssus (Tulcea), la burgurile (fortificaţiile) de la Mihai Bravu şi Topraichioi, la villaele rusticae din zona Horia, Niculiţel şi Teliţa, la necropolele de la Noviodunum, Beroe şi Enisala.

Începând cu sec. IV p.Chr. creştinismul dobândeşte statut de religie a statului. Vechimea creştinismului pe teritoriul Dobrogei este dovedită de informaţiile din Martirolologii, dar şi din descoperirile arheologice de la Halmyris (basilica cu cripta martirică pentru Astyon şi Epictet), Niculiţel (basilica cu cripta pentru Attalos, Zotikos, Philippos şi Kamasis), basilica cu criptă de la Beroe, Complexul monastic paleocreştin de la Ibida / Slava Rusă. Ca urmare, în sec. V, biserica creştină organizează în noua provincie15 episcopate, subordonate episcopului din Tomis, capitala provinciei.

În cursul sec.VII - IX, invazia slavă a determinat abandonarea oraşelor şi, implicit, a vieţii urbane în provincia Scythia Minor (teritoriul actual al Dobrogei). Imperiul însuşi trece printr-o perioadă de criză - de conflicte permanente cu proto-bulgarii, avarii, perşii, uzii, cumanii şi pecenegii, materializată şi prin pierderea controlului asupra Dobrogei - cu excepţia, poate, a unor baze din Delta Dunării. Schimbările în cultura şi mentalitatea populaţiei au dus la apariţia unei noi culturi, cultura Dridu, specifică spaţiului balcano-dunărean. Cercetările arheologice desfăşurate la Enisala (aşezare), Nalbant şi Valea Nucarilor (necropole) au dus la descoperirea unor vestigii atât de tip Dridu, dar şi Praga sau Monteoru, specifică populaţiei slave.

La sfârşitul sec. X teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră intră în componenţa Imperiului bizantin, fiind organizat administrativ ca thema Paristrion şi Paradunavon, fapt ce va duce la o înflorire a vieţii economice, fapt demonstrat de cercetările de la Preiaslaveţ (Nufăru), Isaccea, Dinogetia-Garvăn, Beroe.

Societatea omenească din Dobrogea parcurge paşi fireşti de constituire a statului medieval. Izvoarele istorice ne vorbesc despre unele căpetenii locale: Sestlav, Tatos, Satza (Anna Comnena), un jupan Dimitrie (inscripţie descoperită la Mircea Vodă). Găsim apoi statul dobrogean constituit în timpul şi sub conducerea lui Dobrotici. În vremea lui Mircea cel Bătrân acesta îşi întinde stăpânirea „până la Marea cea Mare" înglobând Dobrogea în hotarele Ţării Româneşti. La sfârşitul domniei lui Mircea turcii reuşesc să pună stăpânire pe sudul Dobrogei, pentru ca imediat după căderea Chiliei (1484) întreaga Dobroge să treacă sub stăpânirea Imperiului otoman, în vremea sultanului Baiazid al II-lea. Nu lipsesc încercările de a scoate Dobrogea de sub stăpânirea otomană: Mihai Viteazu atacă garnizoanele otomane de la Măcin, Babadag, Hârşova, Tulcea, iar Aron vodă, domnitorul Moldovei, intervine în atacurile de la Iasacea şi Chilia.

După o perioadă de pace şi relativă prosperitate, începând cu a doua jumătate a sec. XVIII Dobrogea devine teatru de război în confruntările ruso-turce sau austro-ruso-turce, ceea ce va duce la distrugerea fortificaţiilor de la Babadag, Isaccea, Tulcea, Măcin. Fireşte, toate evenimentele petrecute la începutul sec. XIX în Ţările Române au găsit ecouri şi în Dobrogea, fapt cunoscut din presa vremii sau corespondenţa unor personalităţi ale vieţii politice şi literare ale timpului.

Războiul pentru câştigarea independenţei de stat a României a readus între hotarele statului român şi Dobrogea. A urmat o perioadă de integrare administrativă, socială şi culturală a noi provincii în cadrele statului român. După acest moment Dobrogea va evolua firesc, în cadrele statului român, cu particularităţile ce ţin de prezenţa pe teritoriul său a peste 15 populaţii.